ISTORICUL Şcoalei Primare Mixte cu 4 posturi din satul şi comuna Biliceni, judeţul Bălţi

Emilia şi Alexandru Gaşpar cu copii Radu şi EmilianDe Alexandru şi Emilia Gaşpar, Învăţători                                                                                                             

Capitolul I: Începutul de aşezări omeneşti a satului Biliceni

       Primele aşezări omeneşti în acest sat nu se cunosc de când datează. Se ştie, de altfel, că satul Biliceni e un sat vechi în judeţul Bălţi. Înaintaşii nu au lăsat nimic privitor la întemeierea acestui sat, totuşi, circulă prin sat două versiuni, care, desigur, conţin ceva adevăr.

       Se spune, că la începutul veacului al XVIII- lea, trăia în Judeţul Rădăuţi o familie de foarte buni gospodari cu numele Pascari. Familia Pascari era bogată, ocupându-se mai mult cu agricultura şi păstoria.

       Unul din familia Pascari, Andrei, au ucis pe un turc la o ceartă ce a avut-o cu el. De frică, că turcii să nu se răzbune pe ei, iau hotărârea ca să părăsească ţinutul ce-l locuiau şi într-o bună zi, Andrei Pascari cu fraţii săi: Atanasie şi un alt frate (nu i se cunoaşte numele), care era diacon, îşi iau familiile lor şi cu turmele de vite se coboară spre Sud, trece pe la Larga, apoi prin Judeţul Hotin şi după mai mult timp de pribegie cu tot avutul lor, poposesc pe meleagurile unde astăzi se află satul Biliceni. Se ştie numai că unul din Pascari şi anume Atanasie avea un fiu, căruia îi ziceau Condurache, din informaţiile căpătate, ei s-au stabilit în aceste locuri cam pe la anul 1750, fiind locuri bune pentru păşunat, se stabilesc aici şi-şi ridică locaşuri pe versantul de Nord al pârâului denumit: Ciulucul Mic.

       Prin urmare, familia Pascari ar fi întemeietorii satului Biliceni, căci, până a nu-şi face  ei case pe aceste locuri, altele nu ar fi existat. Cu trecerea anilor, casele s-au înmulţit, devenind în scurt timp un sătişor cu buni gospodari.

       O altă versiune şi care desigur conţine un sâmbure de adevăr e următoarea: Prin veacul al XVII-lea şi al XVIII-lea moşiile boiereşti erau de proporţii neobişnuit de mari. Nu au existat prin aceste părţi nici mazili şi nici răzeşi. Satele răzăşeşti se găsesc departe de satul Biliceni, spre răsărit şi răsărit-sud la o depărtare de circa 20 km. Moşiile boiereşti trebuiau lucrate. Se lucrau suprafeţe mici. Restul de moşii constituiau păşuni pentru turmele de oi, de vite cornute şi herghelii de cai. Slujitorii boiereşti şi-au făcut căsuţe pe moşia unde slujeau şi pe locurile bune pentru vetrea de sat. Deci, şi-au aşezat căsuţele lor pe locul, unde astăzi e Bilicenii. Treptat, cu scurgerea anilor,  locuitorii s-au înmulţit, devenind un sătişor, care s-a denumit în trecut Slobozia lui Panaite. În sprijinul acestei teorii sunt argumente de altfel destul de clare: Dacă Pascari sunt primii întemeietori ai satului Biliceni, de ce nu poartă satul numele lor, aşa cum se obişnuia în trecut ? Probabil, că atunci, când au venit familiile Pascari, au găsit deja un început de sat şi în urma tratativelor duse cu proprietarii moşiei privitor la dreptul de păşunat al turmelor, s-au aşezat şi ei lângă puţinele case ce erau deja existente.

       Nu puteau să se aşeze pe un loc pustiu, mai ales că erau oameni bogaţi, cu turme de vite. Vremurile de pe atunci nu erau îndeajuns de sigure pentru cei cu oarecare avere şi mai ales pentru ei, care erau veniţi din depărtări. 

       Un alt motiv care ne face să credem că satul e întemeiat cu mult înaintea venirei fraţilor Pascari, e biserica veche a satului Biliceni.

       Bisericuţa e din bârne groase de stejar, căptuşită cu scânduri. Bisericuţa e în stil curat românesc. După unii cercetători de monumente vechi, bisericuţa ar avea maximum 200 ani. Pentru ca o biserică să se ridice într-un sat, se presupune că numărul familiilor din acel sat ar fi cel puţin 40-50 familii, începând de la anul 17.., când s-au stabilit pe aceste meleaguri. Rămâne, deci a doua ipoteză privitor la înfiinţarea satului. De ce şi de când satul Slobozia Panaite s-a numit Biliceni, nu se ştie.

       În podul bisericuţei s-a găsit arhiva veche. Nu s-a găsit nimic privitor la zidirea ei. Arhiva toată se află depusă la Muzeul Istoric din Chişinău. Acum vre-o 90-100 ani în urmă, unul din percursorii familiei Pascari ajunge diacon la biserica din Biliceni. Se spune că era un om foarte bogat. Avea 700 ştiubee şi nenumărate vite cornute, oi şi cai. Un fiu al său Atanasie, ajunge preot la biserica din satul Biliceni. Ave trei feciori şi două fete; cel mai mare îl face cântăreţ, pe al doilea băiat, preot, care e şi astăzi la biserica din Biliceni, şi pe al treilea îl face dascăl, care e tot la biserica din Biliceni. Una din fete e măritată după un preot din Siberia şi alta e măritată după un proprietar din Chişinău. Fostul preot Atanasie Pascari, văzând că biserica devenise neîncăpătoare pentru parohienii săi, căci la parohia Biliceni se mai adăugase şi satele noi de pe lângă Biliceni, Coada Iazului şi Lipovanca, în unire cu locuitorii parohiei, ridică al doilea lăcaş de închinăciune şi care e terminat în anul 1901. Biserica s-a construit din cărămidă arsă, care a fost lucrată chiar de locuitorii satului Biliceni. Biserica fiind terminată şi mai rămânând cărămidă arsă îndeajuns, preotul Pascari se gândeşte să ridice o şcoală în acest sat.

Capitolul II: Cum ia naştere o şcoală

       Pe la anul 1880, fostul preot Atanasie Pascari, cu sentimente curat româneşti, se gândeşte că ar fi bine să fie în sat şi o şcoală, unde fii satului să-şi lumineze minţile. Planul şi-l pune în aplicare şi din fondurile bisericeşti, închiriază în local pentru şcoală.

       Învăţător a fost numit chiar un locuitor din sat, cu numele Teodor Prepeliţă, fiul cântăreţului Prepeliţă. Făcu-se pe acele timpuri două clase la şcoala Judeţeană Bălţi. Clasa era mobilată cu scaune, aşezate pe lângă pereţi, aveau şi o tablă pe care scriau cu bulgăraşi de cretă. Cifrile şi literele chirilice le-au învăţat elevii scriind pe tablă. Odată ce erau cunoscute literele şi cifrile, elevii începeau să citească din Psaltire. Se învăţau foarte multe rugăciuni. Diriguitorul acestei şcoli, era însuşi preotul Pascari, care controla mersul şcoalei. La început, numărul elevilor a fost de 8-10 copii, având vârsta de 14-15 ani. În fiecare Duminică şi sărbătoare ei ajutau dascălul să cânte la strană, să ţie isonul şi să spuie rugăciuni. La înmormântări, praznice şi cununii, elevii erau nedespărţiţi de dascălul satului. Pedepsele erau de altfeli aplicate cu mare severitate şi numai varga Sf. Nicolae ştia să cuminţiască şi să hărnicească pe elevi. Învăţământul se preda în Moldoveneşte, căci satul era compus numai din Moldoveni.

       Devenind bisericuţa neîncăpătoare, după cum am redat mai sus, parohienii ridică o altă biserică, începând construcţia ei în anul 1897. În anul 1901, noua biserică fiind terminată, şi mai rămânând piatră şi cărămidă îndeajuns, preotul Pascari se gândeşte că ar fi bine să ridice şi un local de şcoală. Ajutor nu mai putea primi de la locuitorii satului, care erau sleiţi la pungă prin ridicarea bisericii, care era de proporţii foarte mari pentru acele timpuri şi care chiar astăzi e una din marele şi frumoasele biserici din tot cuprinsul judeţului Bălţi.

       În ajutor, pentru ridicarea şcoalei, vine Statul Rusesc prin Zemstvă şi care pune la dispoziţie toate cele necesare. Teren pentru şcoală donează locuitorul Eftimie Cărăuş, chiar lângă şi împrejurul bisericii vechi. Localul de şcoală începe să se construiască având dimensiune de 17 x 9 metri, cu o singură sală de clasă, una cancelarie, trei camere de locuit pentru director şi una cameră pentru servitor. Şcoala din Biliceni era în acel timp, una din puţinele şcoli măreţe din judeţul Bălţi. Sala de clasă a fost înzestrată cu bănci destul de solide, şi care există şi astăzi, una tablă şi mai multe tablouri religioase. Cărţile erau date gratuit de către Zemstvă. Cheltuielile şcolii, precum şi salariul învăţătorului era plătit tot de Zemstvă. Şcoala s-a construit în timpul învăţătorului B…., care era şi director la cu şcoala normală de la Ruşi. Nu se ştie câţi învăţători au fost de la primul învăţător Prepeliţă şi până la domnul Gulica, care nu a stat mult timp de la construcţia şcoalei, terminată în anul 1903. În următorii ani a venit ca învăţător şi director d-l Nicanor Cecan. Dânsul plantează în grădina şcoalei de jur împrejur caişi şi vişini şi câţiva pomi altoiţi, deasemeni şi vie. Învăţământul se preda în ruseşte, numai când venea preotul Atanasie Pascari, orele erau predate mai mult româneşte. Preotul era bun la suflet şi întotdeauna scotea din buzunarele sale scofeturi şi covrigei pe care le dădea la elevii, care ştiau bine rugăciunile.

       Învăţătorul Cecan, care era un om capabil pentru acele timpuri, îi convinge pe oameni şi înfiinţează Bancă Populară în sat. E numit ca preşedinte al Băncii Populare „Ajutorul” a satului Biliceni. Banca în scurt timp îşi are procurate maşini agricole şi-şi construieşte 2 hambare foarte mari pentru porumb, und elocuitorii erau obligaţi în fiecare toamnă, când recolta era abundentă, să aducă la coşarul Băncii (Siac) o cantinate de 100-200 kg ştiuleţi. În anii secetoşi li se restituia porumbul, scăzându-se: cheltuielile băncii, scăderea porumbului, etc…

       Domnului Nicanor Cecan îi plăcea să fie mai mult cooperatist, decât învăţător. Probabil că de la bancă se realizau mai multe câştiguri. Dânsul chiar se mută de la şcoală la bancă, cu întreaga familie. Nicanor Cecan era destul de sever cu elevii.

       Din satul Biliceni şi din satele mai sus menţionate veneau la şcoală în fiecare an 15-20 elevi. Învăţământul era binevol şi gratuit. Ciclul primar era de trei clase. Elevii învăţau aritmetică, cu toate operaţiile ei, cetirea, geografia, noţiuni din istoria rusă şi religia, care se preda de preotul-paroh. Obiectul principal era religia. Elevii ştiau absolut toate rugăciunele şi unele cântări bisericeşti. Ei păstrau tradiţia înaintaşilor lor şi din acei care erau mai buni elevi mergeau regulat la înmormântări şi praznice.

       În timpul când d-l Nicanor Cecan părăseşte şcoala şi se mută la bancă, vine ca învăţător d-l Cliparschi. Dintre toţi învăţătorii care s-au perindat la această şcoală de la înfiinţare şi pînă în anul 1919 se pare că numai d-l Cliparschi avea sădite în sufletul său calităţi didactice. În anul 1914, el pleacă în război, de unde nu s-a mai întors, ci a rămas învăţător în Rusia Sovietică. De la plecarea lui Cliparschi şi pînă în anul 1918 nu se mai ştie cine a fost învăţător la şcoala din Biliceni. În tot intervalul ocupaţiei Ruseşti următorii elevi au plecat la şcoli secundare: Gheorghe Pascari, Atanasie Pascari şi Nicolae Pascari, fiii preotului Atanasie Pascari. Primul şi ultimul la cşoala de cântăreţi, iar atanasie Pascari la Seminarul Teologic din Odesa. Preotul Atanasie Pascari a vrut ca toţi fiii săi să ajungă preoţi, însă însuşirile şi hărnicia lui Gheorghe şi Nicolae nu au dat  roade, ci au ajuns cântăreţi. Al doilea fiu, Atanasie termină Seminarul Teologic din Odesa şi se preoţeşte dându-i-se o parohie din Gubernia Odesa. În anul 1919, în timpul dezvoltării comunismului, părăseşte parohia sa şi împreună cu şoţia şi patru băieţi trece cu foarte mare greutate frontiera şi se stabileşte în satul său natal, unde i se dă al doilea post de preot. Înafară de copiii preotului Atanasie Pascari, au mai plecat la şcoli secundare: Vasile Podgurschi, care în prezent e notarul comunei Biliceni, d-l Andrei Mereuţă, care este Şef de Post în Judeţul Lăpuşna şi Agafia Pleşca, soţia notarului, terminând şcoala de 2 clase secundare. Toţi trei erau copii din fruntaşii cei mai chiaburi  a satului Biliceni.

       Arhivă din timpul Ruşilor nu s-a găsit la această şcoală. La venirea noastră ca învăţători la această şcoală nu am găsit absolut nimic referitor la activitatea acestei şcoli pînă în anul 1919. Toate au dispărut, aşa că toate cele scrie mai sus pe reazimă pe informaţiile căpătate. În anul 1919 e numită ca învăţătoare titulară d-na Domnica Gobjilă, dânsa era şi ca directoare, şcoala avea un singur post cu un număr de 25 elevi în clasa I-a, ciclul primar cuprindea cinci clase primare. Şcoala era întreţinută la început de Zemstvă. Iar în cursul anului 1930 se înfiinţează Comitetile Şcolare sub supravegherea Prefecturei. Prima inspecţie didactică e făcută la această şcoală de Revizorul şcolar d-l Atanasie Niculă. Întreţinerea şcoalei cade tot în sarcina Prefecturei care prin comitetul său şcolar se îngrijea de bunul mers al şcoalei. De la 1919 şi pînă în anul 1927, când am venit ca titular la această şcoală, s-au perindat mai mulţi învăţători şi învăţătoare. În anul 1927 şcoala avea 4 posturi din care unul de femei şi trei bărbaţi. În acest timp au plecat la şcoli secundare următorii elevi: Valeriu Pascari la liceu, Constantin Dicuseară la Şcoala Normală Bălţi, Gheorghe Ciobanu şi Teodor Dodiţă (ultimul a murit de tuberculoză în toamna anului 1939) tot la Şcoala Normală Bălţi în anul 1926. Valeriu Atanasie Pascaru în prezent e preot teolog la Rucşin, Judeţul Hotin. D-l Constantin Decuseară este învăţător definitiv la şcoala din acest sat. Gheorghe Ciobanu în prezent e învăţător definitiv la Brejeni Ciuciueni, iar decedatul Teodor Dodiţă a fost învăţător în mai multe sate în judeţele Iaşi şi Bălţi. Învăţământul se preda numai teoretic. Învăţători mai însemnaţi şi cu calităţi didactice au fost numai D-nii învăţători: Ungureanu, Popa Gheorghe, Elena Schiba şi Domnica Gobjilă, care au depus muncă pe ogorul ştiinţei al şcoalei primare din Biliceni (Bilicenii Vechi).

      Mulţumim pe această cale doamnelor Lucia şi Anca Gaşpar, nora şi nepoata autorilor acestor rânduri, pentru păstrarea cu pietate a arhivei părinţilor, dar şi a istoriei satului nostru, Bilicenii Vechi.

De la stânga la dreapta, sus: Lucia Gaşpar, cu fiul Radu şi soţul Emilian. În Centru: Anca, fiica lor şi nepoata învăţătorilor Alexandru şi Emilia Gaşpar

De la stânga la dreapta, sus: Lucia Gaşpar, cu fiul Radu şi soţul Emilian. În Centru: Anca, fiica lor şi nepoata învăţătorilor Alexandru şi Emilia Gaşpar

Culegere şi tipar: Maia Bălan, Şefa Bibliotecii publice Bilicenii Vechi