File din istoria satului Bilicenii Vechi

Satul Bilicenii Vechi e menţionat pentru prima dată într-un act domnesc din 7 aprilie 1586, care glăsuieşte: „Suret de la Petru Vodă, anul 7094 April 7. Facem înştiinţare precum au venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri sluga noastră Toader velic vatag şi Ionaş şi frate-său Ihnat şi Grozav şi s-au jăluit noao cu mare jalobă şi cu multe mărturii şi cu megieşi dinspre împrejur, zicînd, că diresurile ce au avut ei de danie de la Alexandru Vodă pe un loc pustiu la Ciulucul cel Mare la fîntîna Ciobanilor, la gura pîrîului adînc şi cu loc de moară în Ciulucul cel mare şi cu loc de prisacă la Frasini, ce să cheamă acum satul la Biliciu, acele urice a lor au perit la Tătari, în zilele lui Iancu Vodă cînd au răzbit ţara noastră, cînd el însuşi Ioan Vodă au perit, deci şi noi văzîndu a lor mare jalobă şi multe mărturii, ce au jăluit şi au mărturisit înaintea noastră aşişderea şi de la noi am dat şi am întărit lor pre acel de mai sus zis satu ce se cheamă Biliciu…”

La 20 august 1588, cînd Petru Vodă dăruieşte Zavodinele lui Andrei Hatmanul, e pomenit ca punct de hotar Biliciul, stăpînit de vatag. S-a mai păstrat un zapis în limba sârbească, din care aflăm, că în 1600 Ionaşcu Barboşel din Biliceni a vândut a cincea parte din moşia s. Dereneu drept 66 taleri lui Nicoară logofătul. La 31 martie 1615 Dilea din Biliceni vinde un loc de prisacă la Dereneu lui Ioachim, fost vornic de Suceava, care apoi îl face danie Mănăstirii Bistriţa.

Draga din Biliceni apare la 13 iulie ca martor în zapisul prin care Drăgan şi fiul său vând lui Matiaş Sturza o parte de moşie la Sămăşcani drept 60 taleri. Iar la 5 august 1646 domnitorul Vasile Lupu întăreşte stăpînirea lui Andrei, căpitanul de curteni, asupra unor părţi de ocină din Biliceni, Horodişte, Dereneu şi Prihodişte „cu fînaţ şi cu loc de mori în Ciuluc şi pe Cula”, „cu vie şi cu pomînt şi cu tot venitul”, vândute de Micul şi Socota „slugii noastră lui Andrei căpitan de curteni şi femeii sale drept 200 taleri di argint”.

În anul de război 1772, administraţia militară rusă găseşte în Biliceni doar 6 văduve şi slugi bătrîne, că n-a mai avut pe cine pune la bir. Situaţi în calea armatelor, la drumul mare de la Bălţi spre Chişinău, Bilicenii rămăseseră multă vreme devastaţi şi pângăriţi. Părăsise satul şi moşierul din localitate, Postolache Cîrstea. După doi ani, cînd grosul armatei lui Rumeanţev se deplasa în sudul Basarabiei, 48 de familii de ţărani s-au întors din Codru la vatra lor din Biliceni, 44 au fost impuse să plătească dijmă, scădere făcîndu-se numai pentru preot, dascăl şi 2 văduve bătrîne.

Postelnicul Ioan Cuza, spre sfârşitul vieţii sale lasă prin testament partea sa de moşie din Biliceni soţiei Ancuţa şi fiicei Ileana. Dar, din documentele ce au urmat la 15 octombrie 1803, la 4 ianuarie 1804, precum şi din recensămîntul anului 1817, aflăm aici un singur boier – Alexandru Panaiti. Satul era alcătuit deja din 154 gospodării ţărăneşti, altele 6 aparţineau clerului bisericii Sfântul Mihail.

La 29 aprilie 1835 moşia trece în prorietatea lui Carp Osmolovski, iar 20 din cele 187 familii ţărăneşti, nemulţumite de exploatarea noului moşier, iau calea bejeniei spre Bugeac. Preotul Constantin Prepeliţă încearcă să-i dojenească, dar nu i s-a dat ascultare. Sătenii Ion Nereuţă, Tudor Bîrsan şi Toader Stratan creşteau în familiile lor cîte 6-7 copii. Printre cele 13 sate mari din judeţele Soroca şi Bălţi, care cereau să fie strămutate pe pămînt liber, erau şi Bilicenii. În 1858 împotriva lor au fost ridicate câteva escadroane de cavalerie  ţaristă. Circa 170 de familii din Biliceni rămîneau şi mai departe fără o palmă de pămînt, pe cînd boierul Carp Osmolovski, stăpînea aici 4745 desetine de pămînt, pe care le dădea în arendă altor străini. Nevoiaşii s-au liniştit numai după reforma agrară din 1868, cînd li s-au repartizat la Biliceni 1787 desetine de nadeluri. Alte 1445 ha de pămînt au intrat în posesia lor după reunirea Basarabiei cu România.

În 1898 urmaşii lui Carp Osmolovski şi neamul boierului Catargi stăpîneau la Biliceni cîte 1662 desetine de pămînt. Satul număra 1373 de locuitori (684 bărbaţi şi 689 femei) şi intra în lista asezărilor din Imperiul Rus cu o populaţie de peste 500 oameni.

La 9 aprilie 1908 ţăranii din Biliceni deschid pentru nevoile lor o casă de amanet şi împrumut. În 1912 Pavel Cuţîc avea aici moară de aburi şi 1616 desetine de pămînt.

Şcoala parohială bisericească, deschisă la Biliceni în 1862, la 1 septembrie 1902 a fost trecută în categoria celor de clasa II şi urma să primească de la Ministerul Învăţămîntului public anual 400 ruble pentru nevoile şcolii, iar restul 250 ruble trebuie să le compenseze populaţia satului. Toată viaţa au lucrat în această şcoală învăţătorul Nicanor Cecan şi preotul Alexandru Pascari (decedat la 19 martie 1903), care a predat în şcoală religia şi învăţătura creştină. Prin osîrdia lor în 1901 în satul Biliceni a fost construită o biserică nouă, sfinţită de un mare sobor de preoţi.

La 25 ianuarie 1918 poposeşte o unitate română de cavalerie din Regimentul 10 Roşiori. Rebeliunea de la Petrograd făcuse să se prăbuşească Rusia. Sfatul Ţării, în numele populaţiei pe care o reprezenta, votează unirea Basarabiei cu România. Prutul încetă să mai fie frontieră între fraţi.

Prin 1923 Bilicenii aveau vreo 500 clădiri, inclusiv o curte boierească, cu 1750 de locuitori  (890 bărbaţi şi 860 de femei), activa cooperativa agricolă „Muncitorul”, o tovărăşie de credit, o şcoală primară mixtă, biserica ortodoxă, primăria, postul de jandarmi, o cârciumă. În 1928 aici făceau comerţ Ioan Sasov, Vasilisa Pisanova, Leizer Meister şi Luzer Chic. În 1932 lucra moara cu motor a lui Ion Reaboi. Florian Capiton, Grigore Romaşcan şi Emanoil Catelîi stăpîneau câte 100 ha de pămînt arabil.

Din cei 564 copii de vârstă şcolară în anul 1933 erau trecuţi în catalog doar 240. De instruirea copiilor se ocupau profesorii Alexandru şi Emilia Gaşpar, Constantin Dicuseară şi Iacob Gavrilescu, toţi căsătoriţi, în vârstă de 23-30 ani. Cea mai mare vechime de muncă în pedagogie o avea Emilia Gaşpar (10 ani).

În vara anului 1940 armata sovietică mută forţat graniţa de pe Nistru la Prut. Pe atunci în Bilicenii Vechi erau 2236 locuitori. Apoi războiul, foametea şi cele câteva valuri de deportări au redus populaţia la 1851 de locuitori (date statistice din 10 noiembrie 1949).

Patru decenii locuitorii satului Bilicenii Vechi au muncit în kolhozul „Biruinţa”, gospodărie colectivă cu multe ramuri, se cultivau cereale, sfeclă de zahăr, tutun, floarea soarelui, fructe şi struguri. Între anii „50-„90 s-a dezvoltat intens şi sectorul zootehnic.  În sat au fost construite: şcoala medie, casa de cultură, ambulatoriul, gradiniţa-creşă, cîteva magazine şi ateliere pentru prestarea serviciilor, s-a deschis un muzeu etnografic. În memoria eroilor căzuţi în al II-a război mondial, a fost înălţat un monument.

La memorialul gloriei militare, străjuit de brazi aidoma unor lumânări, stau aliniate pe plăci de granit, numele a 132 ostaşi, 111 fiind băştinaşi din Bilicenii Vechi şi 21 – din satul vecin Coada Iazului. Eu au rămas pentru vecie împreună, stând la straja păcii pentru locuitorii acestui sat.

Câţiva veterani au făcut serviciul militar în armata română – Ion Tofan, Vasile Volentiru, Dumitru Gh. Şi Dumitru V. Stroescu.

În 1992, când separatiştii din Transnitria au aprins focul conflictului armat de pe Nistru, 21 bărbaţi din Bilicenii Vechi şi-au lăsat familiile şi au mers să apere independenţa şi integritatea Moldovei. Doi din ei nu s-au mai întors acasă – Valentin Mereniuc şi Veniamin Musteaţă. Gimnaziul din localitate poartă numele neînfricatului Valentin Mereniuc.

Satul Bilicenii Vechi este considerat un sat cu perspectivă, care se dezvoltă rapid în raport cu cerinţele sec. XXI. La moment aici este amplasat un Centru de Sănătate, un cabinet stomatologic modern, funcţionează gimnaziul „Valentin Mereniuc”, o grădiniţă-creşă, o casă de cultură, biblioteca publică, care include şi o mediatecă, Biserica ortodoxă şi Biserica evangelică, o moară de grâu, oloiniţă, multe magazine, un oficiu poştal, o filială a şcolii de muzică din Biruinţa, o staţie de alimentare cu gaz, câteva gospodării ţărăneşti, care prelucrează pământul cu forţe comune.

Bibliografie: 

Localităţile Republicii Moldova: Itinerar documentar- publicistic ilustrat/ Agenţia Naţională de Presă “Moldpres”.- Chişinău, 2000.- P. 30-35

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s