Ivan Krâlov – 245 ani de la naştere

Ivan Andreievici Krâlov ( 1769 – 1844 ),Ivan Krâlov

renumit fabulist rus, a format un nou curent democratic în literatura rusă. Fabulele sale au fost şi rămîn realiste, prin critica dură a nedreptăţii sociale. Este recunoscut maestru al acestui gen literar, pe plan mondial. Scriitorul şi-a văzut opera tipărită în zeci de mii de exemplare, iar Academia Rusă, în anul 1823, l-a premiat pe Krâlov cu medalia de aur pentru întreaga sa activitate literară.

Într-o zi de primăvară, frumoasă şi seninată,

                     Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costişă toată,

                        Au început cu zefirii într-acest chip să şoptească

                        Şi să fălească

                        A lor desime tufoasă

                        Şi umbroasă,

                        Zicând: „Au nu noi suntem podoaba văilor ce

                        umbrim,

                        Au nu cu noi şi copacul îi falnic şi învăscut,

                        Îi răsfăţat şi plăcut?

                        Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim,

                        Căci arborul făr’ de noi, gol, nimic nu însemnează;

                        Şi tot noi umbrim păstorul,

                        Şi sub ale noastre poale odihneşte călătorul,

                        Şi a fecioarelor horă sub noi cântă şi săltează,

                        Iar dimineaţa şi sara fragede privighetori

                        La noi vin de desfătează

                        Şi primăvara serbează.

                        Pân’ şi însuşi voi, zefirii, uşori şi nestătători,

                        Şuguiţi cu noi neîncetat”…

                        Atunci glas cu umilinţă de sub pământ le-au răspuns:

                        „Voi, frunzelor, aţi uitat

                        Nouă să ne mulţumiţi că vă aflaţi colo sus.”

                        Deci frunzele, foşnind groaznic, au întrebat cu glas

                        mare:

                        „Cine este-acolo, oare,

                        Cu noi de se potriveşte

                        Şi cu obrăznicie grăieşte?”

                        „Noi suntem aciea care în întuneric trăim

                        Şi scurmăm pământul negru, pentru ca să vă hrănim.

                        Au voi pe noi nu ne ştiţi,

                        Că noi suntem rădăcina copacilor răsfăţaţi,

                        Şi înalţi,

                        Pe care voi înverziţi?

                        Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie,

                        Că natura au vrut să ne osebească,

                        Ca frunza în toată vara alta din nou să-nverzească,

                        Spre trecătoarea podoabă.

                        Pierind însă rădăcina, vă uscaţi şi voi pe loc,

                        Şi tot arborul atuncea nu este de altă treabă

                        Decât numai pentru foc.”

                        Fabula de la sine

                        Se-nţelege bine,

                        Făr-a fi tâlcuită de mine.

About bvbiblioteca

Oricare ar fi durata timpului, ştiinţa întrebuinţării lui ne face nemuritori.
Acest articol a fost publicat în lectura și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s